Și uite așa, la scurt timp după ce m-am alăturat cercetașilor de la CUB, a avut loc și prima excursie.
Într-o friguroasă după amiază de vineri am ajuns la Băneasa (încă nu știu de ce ne-am întâlnit tocmai acolo) ca să pornim la drum. Din cei 5 oameni care plecam la Sâmbata, am rămas 4, pentru că Eugen, daa, acel Eugen cu mașina care trebuia să ne ducă până la cabană, nu a mai venit. Dar ne-a lăsat mașina lui și așa a început aventura weekend-ului nostru.
Am plecat pe la 17:30 din București și am ajuns la „parcare” pe la 23:00. De acolo am luat-o la pas înspre cabana Valea Sâmbetei.
Era frig, gheță, întuneric, dar nimic din toate astea nu ne-a putut opri din drumul nostru. Până să vedem luminile de la cabană am început să simt miros de mâncare, iar Adi mi-a spus că am halucinații. Foarte posibil, nu zic nu, îmi era destul de foame și nu cred că eram singura. Într-un final am ajuns și la „căldură” (doar prima senzație a fost de căldură, după…). Cei din Alba Iulia erau deja ajunși și se pregăteau de culcare. Ne-am alăturat și noi mai târziu, dar nu înainte să ne luăm câte un ceai pe care l-am băut lângă sobă, în sala de mese.
Prima noapte a fost super frig. Aveam o sobiță care nu prea coopera cu noi și nici sacii de dormit nu îi luasem, mai puțin Octavia care nu prea a avut probleme.
Ziua de sâmbătă a fost genială! Dimineață ne-am întalnit cu cei din Alba, am mâncat împreună și am stabilit să urcăm până pe Fereastra Mare. În jur de 11:30 – 12:00 am pornit la drum, îmbrăcați gros, echipați corespunzător și dornici de aventură. Am urmat traseul marcat cu triunghi roșu. La scurt timp de la plecare am făcut o mică pauză ca să mai dăm jos din multele straturi de haine și să ne luam ochelarii de soare pentru că vremea a fost de partea noastră.
Încet, încet am urcat pâna la niște pietre mari, unde ne-am oprit ca să mâncăm și să bem. Fiecare avea câte ceva bun, inclusiv niște alune „Royale” pe care le avea Tudor din Alba. (Eu când am auzit că le zice Royal m-am gândit la Royal canin). După pauza de masă și de poze ne-am continuat drumul, care încă era ușor.
Înainte de a ne aventura pe cea mai grea parte a traseului ne-am oprit la o stâncă pe care ne-am urcat cu toții, mai puțin Ioana, care ne-a făcut poze.
Panta cea grea ne-a luat mai mult timp decât am crezut, dar cel mai important este că am reușit să ajungem toți sus. Priveliștea era „WOW”! Am poposit acolo ceva timp, ne-am odihnit, am mâncat și am făcut poze îmbracați… sau nu. O parte din cerce au mai urcat ca să vadă vârful Moldoveanu, iar când s-au întors am pornit înspre cabană. Panta cea grea a fost floare la ureche pentru ca ne-am dat ca pe tobogan.
Ne-am întors mult mai repede decât am estimat. Rupți de oboseală ne-am așezat la masă unde am mâncat, am băut și am cântat împreună cu Adi. În a doua seară eu m-am ocupat de foc. A fost destul de greu. L-am resuscitat de câteva ori, dar a rezistat până pe la vreo 2-3 noaptea. Ce să-i faci?
Duminică dimineața a fost o zi tristuță pentru mine. Am cunoscut oameni faini și știam că o să ne despărțim, dar am rămas cu amintiri frumoase de care am să-mi amintesc mereu cu cea mai mare plăcere.
Am coborât pe ploaie până la mașini unde ne-am luat rămas bun și a rămas să ne vedem data viitoare. Mașina lui Eugen a fost mereu ok (doar mesajul ăsta l-a primit de la noi), iar noi am ajuns cu bine acasă.
