Duminică, 21 mai, ora 6:30.
Cred că unul din cele mai practice lucruri pe care le înveți la cercetașii e cum să-ți faci rucsacul rapid și realist, în funcție de locul în care mergi. Spun asta pentru că nu m-am mai trezit la 6:30 de când eram în primul an de facultate și pentru că îmi place mult să dorm.
La ora 8 trebuie să ajung împreună cu alți cercetași în Pădurea Snagov, la Prima Evadare, unde Centrul Universitar București are un checkpoint de alimentare.
Prima Evadare este cel mai mare maraton de ciclism cross-country din România, iar anul ăsta au celebrat 15 ani de existență.
Pentru mine a fost prima dată când am participat ca voluntar, deși CUBiștii au o tradiție de a merge an de an și a oferi o mână de ajutor sportivilor. Am mai fost implicată în evenimente din sfera ciclismului, dar niciodată la un nivel atât de mare. Să văd peste 1400 de participanți pasionați de acest sport, echipați head-to-toe cu toate cele necesare și mai ales, dar mai ales, motivați să ajungă la finish.
O parte din centrul nostru ne aștepta deja acolo, deoarece mai există și obiceiul de a merge cu o seară înainte pentru a o petrece în stil cercetășesc – adică la cort, cu un foc de tabără și chităreală.
S-au dat salutările de dimineață, s-a transmis energia pozitivă și am dat startul. Pregătirea checkpoint-ului a fost de vis. Am pus niște muzică bună pe fundal și am început să amenajăm spațiul, să descărcăm cele necesare, să tăiem fructe, să pregătim izo și să facem multe poze.
Totul a fost ca o gură de aer proaspăt. Doar imaginează-ți, ai alături de tine natura, oamenii cu care te simți cel mai bine și faci fix ce îți place. Cu puține emoții la început, pentru că mulți dintre noi eram la prima noastră ediție.
Ușor-ușor a trecut timpul și ne-am pus pe poziții. Baxurile de apă la picioare, bananele tăiate și puțin deschise ca să poată fi mâncate cu ușurință și camera de filmat în buzunar. Și am așteptat, am așteptat, am așteptat – până la semnal. Un fluier, urmat de un sunet de elicopter.
Sincer, senzația pe care o ai când vezi primii oameni care se luptă să câștige competiția e extraordinar de motivantă – după o oră și ceva vedem primele 3 biciclete. Suntem la kilometrul 40, deci ne așteptam cu toții să fie cel puțin unul din ei care înhață o sticlă de apă, nu s-a întâmplat.
După, au început să apară din ce în ce mai mulți bicicliști. Baxurile de apă s-au consumat și ne-am retras astfel în checkpoint-ul propriu-zis pentru că lumea se oprea să ia o pauză. Acela a fost momentul în care ne-am arătat încă odată îndemânarea cercetășească.
Ne-am coordonat ca o adevărată echipă. O parte dintre noi s-au asigurat că mereu există fructe, napolitane și glucoză pe masă. Alții au făcut izo, alții au oferit prim-ajutor, alții au făcut ecologizare, alții au reparat biciclete. Însă un lucru l-am făcut împreună, cu toții – i-am încurajat pe cei care ajungeau la noi și încercam să le oferim toată energia bună pe care am creat-o de dimineață.
Timpul a trecut foarte rapid, realizând brusc că e ora 16 și noi suntem cam gata cu treaba. Ne-am strâns lucrurile, ne-am asigurat că zona e curată și-am fugit la festivitatea de final.
Un alt moment în care am realizat la ce eveniment frumos am ajuns – toți oamenii din jurul nostru erau fericiți pentru că au reușit să treacă linia de finish. O atmosferă relaxantă plutea în aer, deci ne-am permis și noi să ne bucurăm de ea, până la poza de final cu voluntarii.
Înainte să închei, cred că Prima Evadare este un loc în care fiecare dintre noi ar trebui să ajungă cel puțin odată – fie ca participant, voluntar, organizator etc. E un eveniment care atrage atenția asupra modului în care ciclismul este practicat și cum se dezvoltă acesta în România, și mai ales, ce beneficii aduce. Dacă participi, o să îți fie ușor să deduci care sunt nevoile din comunitatea ta atunci când vine vorba de ciclism – fie că vorbim de piste de biciclete, locuri de parcare special amenajate sau altele.
Dacă tot am zis de beneficii, preferatul meu cred că e nivelul de ambiție, anduranță și reziliență de care dau dovadă participanții. Un exemplu clar de oameni care fac tot ce le stă în putință pentru a-și atinge obiectivul; exact cum ar trebui să ne comportăm fiecare dintre noi în viața de zi cu zi.
În altă ordine de idei, după ce am avut o discuție de final în care ne-am gândit cum putem face ca data viitoare să fie totul și mai bine, am fost întâmpinați de o ploaie măruntă și frumoasă, care ne-a condus până înapoi în București. După am dormit vreo 12 ore.
Ne vedem la următoarea ediție!
